Tare mult îmi mai plăcea la Bunica la țară, dar în special când era hramul bisericii din sat, de Sf. Ilie.  Atunci Bunica își arăta măiestria ei in ale aluaturilor. Și făcea sute de colaci, zeci de cozonaci, iar noi, nepoții toți ne înghesuiam să facem cununițe la colaci, ca de împletit, era imposibil. Acolo doar Bunica învârtea și răsucea aluatul numai cum ea știa. Doamne, si ce bine-i mai ieșeau! Puneam colacii in niște tăvi imense, îi ungeam cu o pana de gâscă înmuită în ou, presaram cu mac si  apoi întreg alaiul mergea la cuptioraș – cum îi spunea Bunica. Și avea Bunica un cuptor de lut lung de vreo 2 metri!

Închid ochii și parcă o văd pe Bunica cum dădea la o parte jarul de ciocălăi, jar de ăla de care măncau caii din povești, și punea tăvile in cuptioraș, dar nu înainte de a-i mai număra odată, ca nu cumva să nu-i iasă la socoteală.      

         Se spune că in momentele importante, fericite din viață, un parfum te însoțește si peste ani acel parfum îți poate aduce acele clipe înapoi. Pentru mine parfumul colacilor copți de Bunica, mirosul pâinii proaspăt scoase din cuptor, când mă întorceam de la școală, îmi face cea mai mare bucurie : O călătorie în copilărie! și vă invit să mă insoțiți.